Journal

123

Cel puțin o dată în viață vine acel moment în care mergi cu copilul tău într-o vizită, vă așezați la masă și el începe să plescăie, ciorba sărindu-i din gură, scuipând legumele, strigând e oribil, îmi vine să vomit. În acel moment te înroșești tot și dai gândurile pe repede înainte pentru că TU știi că lui îi place ciorba aceea și că a mai mâncat de multe ori înainte, că preferă mai ales legumele din orice fel de mâncare și că, de obicei, nu scuipă și mănâncă în același timp. Începi și te gândești ce l-a apucat să facă (cum ar descrie cineva pe care îl cunosc) ca toate alea tocmai aici. Din punctul meu de vedere ca părinte, consilier parental în formare, om care a trăit și citit câteva ceva despre/împreună cu copii la viața lui acea ultimă propoziție conține marea revelației a unei conștientizări. Asta pentru că mută atenția de pe un comportament (nedorit, că la alea dorite credem că facem noi ceva bine 😃) pe motivul pentru care el o face. De la efect la cauză, de la consecința la fapt, etc.

În prima fracțiune în care l-ai văzut ce face ți-a venit să te faci mic, mic și să te bagi sub masă. De ce? Dacă erați acasă era așa important? Sau se trecea peste moment doar cu o glumă (ce ai frate de sorbi așa? vrei să ne tragi pe toți. Alex, ține bebelușul ăla că îl trage Radu cu legume cu tot.), o simplă atragere a atenției că se aude sau să folosească tacâmurile și șervețelul, o limită (poți să mai experimentezi cu sorbitul preț de două linguri dar apoi aș vrea să te oprești). Dar nu acolo. Acolo nu puteai fi suficient de relaxat ca să ai inspirația momentului și să folosești una din tehnicile de mai sus iar copiii simt lucrurile astea cel mai bine. Dacă unul dintre părinți are chiar și cel mai mic impediment să fie complet relaxat (poate e un loc unde a fi e restricționat, în general sau doar ceva emoții sau e într-o pasă proastă și are nevoia de validare exterioară) copilul vine în sprijinul lui și îi arată cum se vede din afară, de fapt.

– E oribil!! Îmi vine să voomit!

Cu același tip înțelept de aproape șase ani am apucat să mă giugiulesc mult de tot înainte cu culcare pentru că noul lui joc favorit este să îmi spună: O să te părăsesc când o să am șase ani! Iar eu trebuie să mă grăbesc să-i dau toți pupicii pe care îi am pentru el să plece cu ei în lume. O să te părăsesc când am paisprezece ani! Iar eu tot trebuie să îl pup mult, mult până pleacă.

Băiatul ăsta a inventat un CU-CU BAU pentru părinți.

Cu-cu bau e un joc prin care copiii mici învață că părintele poate pleca și poate veni. E un mod ludic și eficient de a ameliora anxietatea de separare.

Cafea, pijamale și bensimoni
Vest
Est

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s