Journal

110

Toată ziua m-a bântuit gândul că din ceea ce am scris eu aseară s-ar fi putut înțelege că nu e nicio problemă să țipăm la copii. Sau că cineva și-ar fi putut spune Uite, și fata asta o face, deci e în regulă. NU. Doamne, NU! Pentru copil este dureros, îl frustrează și îl învață că merită să fie tratat fără respect. Îi diminuează stima de sine, îl face să se simtă mic și neputincios. Îl învață un comportament nepotrivit. Niciun părinte nu ar vrea să i se întâmple asta copilului său. Pentru mine e unul dintre cele mai delicate momente ale mele ca mamă (ca să nu zic cel mai de jos punct în care am ajuns vreodată) și am vorbit despre asta doar ca să aduc un strop se conștientizare. La noi s-a întâmplat de câteva ori când Ileana era foarte mică, eu foarte obosită și, împreună cu Alex și Radu treceam printr-o perioadă dificilă de adaptare. Seara copilul mare voia să sară în pat iar eu știam cât de important este somnul copilului mic, erau niște momente extreme în care copilul mare sărea la copilul mic și nu știam cum să-l opresc mai repede, o dată când a răsturnat lighenul cu apa bebelușului în pat… De fiecare dată se putea altfel. Oricum salteaua a fost întoarsă pe partea cealaltă, nu a stat nimeni în apă. Greșeli de interpretare ale distracției unui puști. Eu doar am văzut un morman de lucruri ude pe care trebuia să le strâng la ora la care nu aveam energie nici să fac duș. Greu a fost pe moment dar mult mai greu a fost după. Când spun că mă accept, nu spun accept că am țipat și că îmi dau voie să țip în continuare. Deși se mai întâmplă și țipatul ăsta de care zic. Spun că accept că am greșit și că îmi dau voie să mă iert ca să pot trece peste, să pot face mai bine data viitoare. Cuvintele pe care mi le-a oferit terapeuta mea drept instrument (Am țipat și nu a murit nimeni) nu erau despre copii. Erau despre mine pentru că eu asta simțeam după ce țipam: că nu mai voiam să fiu, voiam să dispar. Ea pe mine voia să mă facă să cred că pot să cresc din asta pentru că fără mine ar fi fost mai rău, nu mai bine, cu toate defectele mele. Am vorbit cu Radu despre asta, îi spun că este doar despre mine și că îmi pare rău că i s-a întâmplat lui asta. Iar pentru că nu mai polarizez, reușesc să-mi amintesc că în unele momente reușesc să fiu foarte bună și nu mai vreau să dispar.

Exercițiu: Mergi la oglindă și amintește-ți când ai țipat ultima data. Intră starea aceea și observă cum ți se modifică fața. Ochii măriți, buzele subțiate poate sau obrajii înroșiți? Copiii rămân și cu asta nu doar cu sunetul. Pe mine mă ajută să știu.

În rest, jocuri minunate sub plapumă, o programare la alergolog și prea multă apă pe afară.

„Lasă-mă să meditez!” îi zicea
Ceva normal
Înverzește pădurea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s